Select Page
Atât de chimic, fizic şi chiar matematic!

Atât de chimic, fizic şi chiar matematic!

Parcă timpul trece,
parcă mă opresc să te mai strig.
Parcă sunt tot în cădere deşi încerc să mă ridic.
Parcă te uit, parcă încerc,
câteodată cred chiar că aş reuşi.
Vorbesc în alte limbi pe care cred că nu le-ai şti.
Crezând că dacă nu ai înțelege,
nu ne-am mai învârti ca doi tâmpiți în cerc.
Parcă te uit, sau cel puțin – încerc.

Parcă-i ciudat să folosesc cuvântul “parcă” – obsesiv
şi să mai cred în “poate” când nu mai e niciun motiv.
Poate nu ştii şi nu vei înțelege niciodată ce tot înşir pe foi fără vreo noimă,
atât de neîndemânatic,
dar te iubesc atât de chimic, atât de fizic, atât de matematic.

Parcă nu-ți mai scriu şi nu aştept să scrii nimic,
sunt iarăşi în cădere deşi încerc să mă ridic.
Şi te iubesc în toamne, şi în primăveri – devreme,
şi parcă niciodată nu aş mai obosi,
vorbesc în alte limbi străine pe care cred că nu le-ai şti.

Şi dacă nu ai înțelege
că “metaforic” ar fi chiar sinonim cu “emblematic”,
poate ți-ar fi prea greu să descifrezi
că pot iubi

atât de chimic, atât de fizic şi de matematic.

Cât de frumoasă ai fost!

Cât de frumoasă ai fost!

Bună,
Ce faci?
Am văzut lumina aprinsă şi după perdea –
spatele tău şi grijile din umbra ta.
La masa de la geam îți desluşesc
mâinile mişcându-se gătind ceva.

 
Ai şi pe nas, şi pe buze – făină,
afară ninge aproape abundent,                          şi el nu o să vină.
Degeaba aştepți, hai lasă rochia                   şi umple cada.
Degeaba.
Degeaba găteşti.
Degeaba îmbătraneşti.

 
Iubind fantoma lui din trecut.
Ce faci? La geam încă îți arde lumina
şi eu încă mă uit.
Cum lacrimile îți cad pe obrajii obosiți.
De ce te eviți?

 
Împrăştie, împrăştie făină peste tot,
Eu încă pot, eu încă pot sta sub stâlpul luminat,
sub care se vede zăpada căzând fără rost.
Cât de frumoasă ai fost.

 
La geam scârțâie tristețea,                             tu ai riduri vizibile şi câteva fire de-un alb naucitor.
Cât de frumoasă ai fost                                  şi cât de bolnavă de dor.

 

Cuierul ține un palton mai vechi decât toate amintirile strânse.
Pozele lui în alb-negru
în cleşti ruginite stau prinse.

 
Am văzut lumina aprinsă                           şi după perdea.
Cât de frumoasă ai fost
şi cât de a mea!

Iubesc femeile…!

Iubesc femeile…!

“Iubesc femeile în toate diminețile lor, în toate culorile vârstei, femeile care duc mândre de mână un copil sau doi, femeile care își poartă bărbatul prin cele mai dezastruoase nuanțe ale fericirii, femeile care gătesc și cele care calcă, femeile care muncesc și reușesc sau cele care se chinuie în fiecare zi și așteaptă încă succesul, femeile – mame, femeile – iubite, femeile dedicate carierei, femeile – amante, femeile – curve, femeile deștepte, femeile care își asumă orice au trăit sau au ales, cele care plâng acasă fără să le știe nimeni afișând cel mai larg zâmbet odată ieșite pe ușă.

Iubesc femeile care au știut să își aleagă bărbatul potrivit pentru ele, nu pentru gura lumii. Femeile care iubesc în egală măsură cărțile și rujurile, pantofii și cratița, dragostea și pasiunea, nebunia și liniștea.”

Articol scris de mine pentru www.catchy.ro.

articolul întreg il găsiți aici: http://www.catchy.ro/curve-triste/103037

Cât încă sunt Bolnava ta de dor!

Cât încă sunt Bolnava ta de dor!

Poate să fie vară şi eu să port câte o rochie în fiecare zi…
Crezi că ar fi? Crezi că aş fi?
Fericită?

La braț să am pe rând câte o altă geantă,
să schimb colecții “haute couture”
şi-n jur,
şi-n jur să văd doar alte zâmbete
dar nu al tău.
Mi-e rău.

Nu vreau şampanie,
de ați pleca în acest moment,
să mă lăsați în linişte să mai vorbesc cu mine.
Mi-e rău.
Da, aşa se spune atunci când nu ți-e bine.

Dar când ți-e dor? Dar când te doare?
Când sufletul stă în picioare,
la o masă rotundă, de câteva luni
şi alungă furtuni
fără să ştie când e noapte sau zi…
Crezi că sunt? Crezi că aş fi?
Fericită?

Lacrimi fug, fug pe gât şi pe sâni.
Am fost sclavi, te intreb?
Nu – răspunzi.
Nu, la naiba.
Dar stăpâni? Nici atât!
Ne-am iubit.

Poate să fie toamnă şi să mă îmbrace în caşmir,
să alunge ploile şi să acopere podeaua
cu sunete de jazz amorțite,
iubite…
Ceasul se trece şi el,
frigul nu mă sperie deloc
şi în fine…
mi-e rău.
Da, îmi e rău.
Aşa mă simt când nu îmi e bine.

Aş vorbi în franceză şi în rusă în același timp,
aş minți tot restul lumii,
nebunii…
nebunii la care le-a fost furat viitorul,
plânge şi cerșetorul
de la colțul străzii de vis à vis,
ți-aş citi,
multe prostii, beată fiind,
ți le-aş citi în cor.
Mi-e rău, mi-e rău atunci când nu îmi este bine,
cât încă sunt Bolnava ta de dor!

Free Divi WordPress Theme, Find new Free Android Games at dlandroid24.com