Select Page
Atunci, acum, întotdeauna!

Atunci, acum, întotdeauna!

Îmi aduc aminte de mine ajunsă în aeroport,
de bătăile inimii tot mai nebune la fiecare pas,
care-mi creeau atâta disconfort.
De trolerul căruia nu îi mai simțeam greutatea,
de ziua de dinainte, de ceea ce ar fi trebuit să urmeze – noaptea!

Țin bine minte cum se anunța în spaniolă aterizarea,
în orașul în care nu mai călcasem niciodată,
țin bine minte fiecare poartă
şi fiecare uşă care mi se deschidea
şi fiecare om ce îmi zâmbea politicos.
Cât de frumos.
Sentimentul!

Ştiam câte ceva despre oraş, despre tine parcă ştiam tot.
Sau cel puțin că erai antidot.
La tot ce mă durea.
Atunci, acum…întotdeauna!

Din mersul aproape în stil de fugară,
încercam să găsesc o oglindă.
Ochii puțin obosiți dar sclipitori,
sufletul arzând ca o țigară.
Din care se tragea în același timp de mai multe ori.

Mă aşteptai așezat la o masă din spate, cu o cafea în față şi cu ochii la ceas,
oarecum agitat.
Probabil şi tu ca şi mine numărai veșnicia.
De când ai plecat
şi până acum.

Am sărit în brațele tale sub privirile curioase ale trecătorilor.
Aproape ca nu ne-am spus nimic,
nimic cu claritate.
Aveai dreptate!
Câteodată tacerea face minuni!

Apoi am încercat să ne refacem paşii,
să ne dăm restart la inimi tot căutând cadență
între lacrimile mele şi mâinile tale pe gâtul meu plimbându-se fără prudență.

Pe bordul mașinii stă un trandafir roşu
bătut de soare.
Eu sunt la tine în brațe.
O competiție între noi.
Tulburătoare.

Îmi aduc aminte de noi ajunşi în aeroport,
de bătăile inimii la fiecare pas
care ne creeau atâta disconfort.
Țin bine minte cum se anunța în spaniolă zborul,
cum dorul – dorul o lua razna dintr-o dată.
Cum nu mă mai simțeam toată.

Întreagă.
Când te-ai desprins de mâna mea fulgerator. Cât de ucigător –
Sentimentul.
Atunci şi întotdeauna!

Atât de chimic, fizic şi chiar matematic!

Atât de chimic, fizic şi chiar matematic!

Parcă timpul trece,
parcă mă opresc să te mai strig.
Parcă sunt tot în cădere deşi încerc să mă ridic.
Parcă te uit, parcă încerc,
câteodată cred chiar că aş reuşi.
Vorbesc în alte limbi pe care cred că nu le-ai şti.
Crezând că dacă nu ai înțelege,
nu ne-am mai învârti ca doi tâmpiți în cerc.
Parcă te uit, sau cel puțin – încerc.

Parcă-i ciudat să folosesc cuvântul “parcă” – obsesiv
şi să mai cred în “poate” când nu mai e niciun motiv.
Poate nu ştii şi nu vei înțelege niciodată ce tot înşir pe foi fără vreo noimă,
atât de neîndemânatic,
dar te iubesc atât de chimic, atât de fizic, atât de matematic.

Parcă nu-ți mai scriu şi nu aştept să scrii nimic,
sunt iarăşi în cădere deşi încerc să mă ridic.
Şi te iubesc în toamne, şi în primăveri – devreme,
şi parcă niciodată nu aş mai obosi,
vorbesc în alte limbi străine pe care cred că nu le-ai şti.

Şi dacă nu ai înțelege
că “metaforic” ar fi chiar sinonim cu “emblematic”,
poate ți-ar fi prea greu să descifrezi
că pot iubi

atât de chimic, atât de fizic şi de matematic.

Îmi eşti tot, îmi eşti de toate!

Îmi eşti tot, îmi eşti de toate!

Îmi eşti tot ce nimeni nu mi-a fost
niciodată.
Îmi eşti strigăt de harpă,
de pian care nu ține cont de note.
Îmi eşti primăvară în culori pastelate.
Îmi eşti tot, îmi eşti de toate!

Îmi eşti înalt şi îmbrăcat la ultima modă,
cu mâinile tandre la orice atingi.
Nu plângi…
sau nu laşi să se vadă.
Eşti atât de bărbat când mă cerți,
spunând întruna că nu am dreptate.
Îmi esti tot, îmi eşti de toate!

Stau câteodată şi îți caut defecte,
ai câteva, dar nu mă sperie asta.
Nu mă sperie nici faptul că nu poți
dormi cu mine o noapte întreagă.
Că nu vrei nuntă cu acte.
Dar…
Îmi eşti tot, îmi eşti de toate!

Găteşti pentru mine şi alegi vinuri cu grijă.
Așezi masa şi florile, te privești în oglindă,
în timp ce mă aștepți.
Pe hol se aud tocurile mele în grabă.
Inima îmi bate mai tare
şi asta pentru că poate…
Îmi eşti tot, îmi eşti de toate.
În același timp!

Aş vrea să mă înveți să țin o rachetă de tenis în mâini.
Aş vrea să mă ajuți să nu mai plâng din orice prostii.
Aş vrea ca nimeni să nu îți mai fie
şi să nu fii.
Nimănui – de tot şi de toate.

Îmi eşti înalt şi îmbrăcat la ultima modă.
Îmi eşti ce nimeni nu mi-a fost niciodată.
Primăvara îmi eşti –
în culori pastelate.
Tot…şi de toate.
În același timp!
(more…)

Iubirea noastră care refuză să moară…

Iubirea noastră care refuză să moară…

Nu cere şampanie şi nici fructe de mare,
nici țigări nu fumează la ceas de seară,
vrea doar să o ştim ca pe
“Iubirea noastră care refuză să moară”.
Astăzi a venit la uşa mea,
astăzi am văzut-o prima oară,
s-a prezentat respectuos:
– Eu sunt “iubirea care refuză să moară”.
Dac-o vedeai ce mândră îmi vorbea,
in timp ce am băut cafea.
A zis ca ii place cum
spargem pahare când ne certăm
şi cum iți arunc haine din dressing, furioasă.
Cum reluăm
jocul dea “lasă-mă dar nu mă mai lasă”.

Iubirea asta e un fel de must-have,
un rău necesar,
iar tu dintre toți, spune ea
îmi eşti cel mai iubit adversar.
Fragilă mă ştie, puternic te vrea şi
nu se poate abține,
s-asculte perdelele bârfindu-ne
în limbi străine.

Nu cere medalii pentru victorii,
nici note mari pentru teste.
Nu fuge, ea scrie,
file întregi de poveste.
Seara nu ajunge nici moartă, nici vie,
prin paturi străine şi reci câteodată,
bătută de soartă, plăteşte chirie
sau doarme în gară.
Ascunde de tine că refuză să moară.

Îmi scrie scrisori când înfloresc în primăvară merii,
Spunând că dacă mâine nu-i minciună
şi dacă tu de-acolo de departe
vei reveni…
trupurile noastre dezbrăcate
încă vor fi
must-have-ul verii.

Cât de frumoasă ai fost!

Cât de frumoasă ai fost!

Bună,
Ce faci?
Am văzut lumina aprinsă şi după perdea –
spatele tău şi grijile din umbra ta.
La masa de la geam îți desluşesc
mâinile mişcându-se gătind ceva.

 
Ai şi pe nas, şi pe buze – făină,
afară ninge aproape abundent,                          şi el nu o să vină.
Degeaba aştepți, hai lasă rochia                   şi umple cada.
Degeaba.
Degeaba găteşti.
Degeaba îmbătraneşti.

 
Iubind fantoma lui din trecut.
Ce faci? La geam încă îți arde lumina
şi eu încă mă uit.
Cum lacrimile îți cad pe obrajii obosiți.
De ce te eviți?

 
Împrăştie, împrăştie făină peste tot,
Eu încă pot, eu încă pot sta sub stâlpul luminat,
sub care se vede zăpada căzând fără rost.
Cât de frumoasă ai fost.

 
La geam scârțâie tristețea,                             tu ai riduri vizibile şi câteva fire de-un alb naucitor.
Cât de frumoasă ai fost                                  şi cât de bolnavă de dor.

 

Cuierul ține un palton mai vechi decât toate amintirile strânse.
Pozele lui în alb-negru
în cleşti ruginite stau prinse.

 
Am văzut lumina aprinsă                           şi după perdea.
Cât de frumoasă ai fost
şi cât de a mea!

Free Divi WordPress Theme, Find new Free Android Games at dlandroid24.com