Select Page
La mulți ani, iubire!

La mulți ani, iubire!

Patruzeci. Asta scrie în buletinul tău. Așa te simți câteodată. Și nu, știu că nu îți place.

Douăzeci. Douăzeci are sufletul tău. Atunci când mă ții de mână. Când ne certăm – adaugi câte un mic plus la acest douăzeci.

Când m-am născut eu – tu aveai treisprezece ani. Sunt sigură că deja existau câteva inimi frânte pe strada ta care îți adorau zâmbetul.

Mă născusem undeva departe, atât de departe încât nu aveai cum să știi vreodată că mă vei întâlni.

Douăzeci și unu de ani mai târziu, toate cifrele din viață noastră s-au adunat.

Am împărțit lumânările anilor în părți egale și le-am aprins pe podea. Au ars așa, nopți la rând.

Înmulțiserăm toată iubirea la doi și făceam reduceri până când rămâneam doar noi în tot infinitul ăsta de numere.

Ridic la puteri și acum unele amintiri. Ca să rămână vii. Ca să se înmulțească.

Anii noștri puși sub radical, au scăzut vizibil. Am fost prea radicali. Poate că n-am încadrat niciodată fericirea în parametri normali.

Patruzeci. Încerci să îmi explici că deasupra atâtor lumânări vei sufla astăzi. Ridică-ți privirea și pune-ți o dorință.

Din anii mei mai tineri eu o să-ți dau – Iubire. Fericire. Nebunie. Neliniște. Deranj. Confuzie.

Confuzia unui număr de patruzeci, care se vrea divizat și trăit lângă mine.

 La multi ani, iubire!

Escapadă la Paris!

Escapadă la Paris!

Am de câteva zile
acelaşi vis:
mă ții strâns de mână
şi mergem împreună la Paris.

În tot bagajul meu sunt doar
câteva haine lejere pentru drum,
banale,
acolo am de gând să port
camăşile tale,
care să îmi dea un aer de model.
Apoi goală o să stau la balconul
cu vedere spre Turnul Eiffel.

Dimineața o să asortez adierea de vânt cu o cafea şi ciocolată amară,
au un miros aici
de litere proaspete scoase dintr-o călimară.
De dragoste, de primăvară.
Cu vin de Bordeaux,
cu păcate făcute spre seară.
Nespuse, tăcute şi
poate pentru ultima oară.

Mâine vreau, mâine o să compensez.
O să te ascund pe după zidurile
unui château français.

Când realitatea ia locul unui vis.
Tu mă ții strâns.
Pe-o bancă veche la Paris.

Conversație cu trecutul…

Conversație cu trecutul…

Ştii?
Ştii că vin la tine de fiecare dată când încep să mă pierd.
Şi încep să îți vorbesc.
Încep să îți povestesc de amintiri
pe care poate tu le-ai uitat.
Nu-i nimic. Eu am răbdare.
O să le înşir ca şi cum le-am fi trăit ieri.
Deşi tu niciodată nu îmi ceri.

Eu sunt aici şi insist să îți amintești.
Povești.
Cu final…
Nu, fără final.
Exact ca a noastră.
Te privesc de la o fereastră.
Îndepărtată.

Imi pari tot mai bolnav şi tot mai bătrân.
Încerc să mă conving că eu nu am nicio vină pentru asta.
Şi schimb fereastra.

Câteodată dorul mă aduce înapoi.
Eşti singur şi tragi dintr-un trabuc care demult nu mai scoate țipenie de fum
iar cognacul stă neatins.
Te văd tot mai stins.

Şi deşi ochii după atâta timp,
la fel de frumoşi îți rămân,
te văd de după fereastră
tot mai trist şi tot mai bătrân!

Atunci, acum, întotdeauna!

Atunci, acum, întotdeauna!

Îmi aduc aminte de mine ajunsă în aeroport,
de bătăile inimii tot mai nebune la fiecare pas,
care-mi creeau atâta disconfort.
De trolerul căruia nu îi mai simțeam greutatea,
de ziua de dinainte, de ceea ce ar fi trebuit să urmeze – noaptea!

Țin bine minte cum se anunța în spaniolă aterizarea,
în orașul în care nu mai călcasem niciodată,
țin bine minte fiecare poartă
şi fiecare uşă care mi se deschidea
şi fiecare om ce îmi zâmbea politicos.
Cât de frumos.
Sentimentul!

Ştiam câte ceva despre oraş, despre tine parcă ştiam tot.
Sau cel puțin că erai antidot.
La tot ce mă durea.
Atunci, acum…întotdeauna!

Din mersul aproape în stil de fugară,
încercam să găsesc o oglindă.
Ochii puțin obosiți dar sclipitori,
sufletul arzând ca o țigară.
Din care se tragea în același timp de mai multe ori.

Mă aşteptai așezat la o masă din spate, cu o cafea în față şi cu ochii la ceas,
oarecum agitat.
Probabil şi tu ca şi mine numărai veșnicia.
De când ai plecat
şi până acum.

Am sărit în brațele tale sub privirile curioase ale trecătorilor.
Aproape ca nu ne-am spus nimic,
nimic cu claritate.
Aveai dreptate!
Câteodată tacerea face minuni!

Apoi am încercat să ne refacem paşii,
să ne dăm restart la inimi tot căutând cadență
între lacrimile mele şi mâinile tale pe gâtul meu plimbându-se fără prudență.

Pe bordul mașinii stă un trandafir roşu
bătut de soare.
Eu sunt la tine în brațe.
O competiție între noi.
Tulburătoare.

Îmi aduc aminte de noi ajunşi în aeroport,
de bătăile inimii la fiecare pas
care ne creeau atâta disconfort.
Țin bine minte cum se anunța în spaniolă zborul,
cum dorul – dorul o lua razna dintr-o dată.
Cum nu mă mai simțeam toată.

Întreagă.
Când te-ai desprins de mâna mea fulgerator. Cât de ucigător –
Sentimentul.
Atunci şi întotdeauna!

Atât de chimic, fizic şi chiar matematic!

Atât de chimic, fizic şi chiar matematic!

Parcă timpul trece,
parcă mă opresc să te mai strig.
Parcă sunt tot în cădere deşi încerc să mă ridic.
Parcă te uit, parcă încerc,
câteodată cred chiar că aş reuşi.
Vorbesc în alte limbi pe care cred că nu le-ai şti.
Crezând că dacă nu ai înțelege,
nu ne-am mai învârti ca doi tâmpiți în cerc.
Parcă te uit, sau cel puțin – încerc.

Parcă-i ciudat să folosesc cuvântul “parcă” – obsesiv
şi să mai cred în “poate” când nu mai e niciun motiv.
Poate nu ştii şi nu vei înțelege niciodată ce tot înşir pe foi fără vreo noimă,
atât de neîndemânatic,
dar te iubesc atât de chimic, atât de fizic, atât de matematic.

Parcă nu-ți mai scriu şi nu aştept să scrii nimic,
sunt iarăşi în cădere deşi încerc să mă ridic.
Şi te iubesc în toamne, şi în primăveri – devreme,
şi parcă niciodată nu aş mai obosi,
vorbesc în alte limbi străine pe care cred că nu le-ai şti.

Şi dacă nu ai înțelege
că “metaforic” ar fi chiar sinonim cu “emblematic”,
poate ți-ar fi prea greu să descifrezi
că pot iubi

atât de chimic, atât de fizic şi de matematic.

Free Divi WordPress Theme, Find new Free Android Games at dlandroid24.com